Privind spre arena lumii de astăzi, spre arena vieţii zilnice, familiale, sociale şi de stat, ochii noştri aproape că refuză să privească spre mulţimea de lucruri şi imagini ciudate, care ne obosesc cu gravitatea lor şi ne în­deamnă să luăm atitudine. Ele nu pot lăsa nepăsător nici pe păstorul de suflete, nici pe doctorul conştiincios, nici pe pedagogul zelos – pe nimeni care păstrează în inimă măcar un grăunte de credinţă şi se întreabă nu de puţine ori: „încotro mergem?!”.

Imaginea lumii de azi este deosebită de cea a timpurilor trecute. O imagine diferită şi distorsionată. Prin ceaţa haosului ce ne stăpâ­neşte abia de mai întrezărim un drum şi acesta nu ne mai poate duce la acel scump liman al fericirii – limanul mântuirii. Aproape că am uitat cuvintele: „Da, aceasta e calea! Pe ea înaintaţi şi veţi ajunge acolo unde doriţi!”. Şi dacă ziua de mâine atârnă de cea de azi, ne convingem de adevărul înţelepciunii popula­re: „Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi!”. Din păcate, realitatea confirmă spusele marelui gânditor al zilelor noastre Nicolae Iorga: „Cei vechi zideau biserici, iar cei de azi le lasă să se* dărâme”.

Priviţi la tinerii noştri care străbat oraşul în lung şi-n lat în căutare de aventuri, în timp ce clopotele cheamă cu jale la reculegere su­fletească şi la îngenunchere la picioarele pline de sânge ale Mântuitorului. Dar să privim şi la ţinuta tinerilor! Să ne uităm la imaginea unei tinere de azi! La hainele ei! La lungimea ro­chiilor! Cercei, mărgele, tatuaje, purtate spre înfrumuseţare, dar care nu fac decât să le sluţească chipul. Să nu cunoască ei oare că trupul pe care-1 îngrijesc este trecător, iar su­fletul de care uită este singurul veşnic? Puţini sunt acei care aud cuvintele Mântuitorului: „Iată Eu stau la uşă şi bat! De va auzi cineva şi va deschide, voi intra la el şi voi cina îm­preună cu el”.

Trebuie să recunoaştem, acestea se întâm­plă, în mare măsură, din cauza lipsei unei bune educaţii. De ce oare, când avem atâtea insti­tuţii de învăţământ? O parte din vină o poartă profesorii care se adresează mai mult minţii, decât inimii, străduindu-se să o îmbogăţească pe cea dintâi cu cât mai multe cunoştinţe. Şi familia îşi are rolul ei, adică ar putea să-1 aibă, dacă nu ar lăsa totul pe seama grădiniţelor şi şcolilor. Dar orice pedagogie păleşte în faţa pedagogiei lui Iisus şi este lipsită de valoare, dacă nu se împleteşte armonic cu învăţăturile Domnului.

Parcă aud glasul disperat al omenirii, strigând după ajutor. Veniţi voi, cei puternici, în ale căror mâni se îndoaie oţelul. Veniţi voi, cei ce cu măiestria talentului vostru mânuiţi coardele vioarelor de stoarceţi lacrimi din ochii celui mai aspru muritor! Veniţi voi, cei ce faceţi înconjurul pământului în câteva ore! Veniţi voi, cei ce pretindeţi a fi stăpâni ai gân­dirii omeneşti! Veniţi voi, cei ce vă credeţi stăpânii tainelor naturii! Veniţi să salvaţi ome­nirea! Să daţi un răspuns chinuitoarei întrebă­ri: „încotro mergem!”.

Nicolae LISNIC, student UTOM, an. IV